În România zilelor noastre, fetuşii de până la 24 de săptămâni, morţi în uter, nu pot fi îngropaţi, deoarece, din punct de vedere legal, ei nu există. Primăriile refuză să elibereze certificate de deces (în lipsa certificatelor de naştere) şi autorizaţii de înhumare, şi de aici drama părinţilor care doresc să-şi îngroape copiii morţi înainte de naştere.
Din cauza vidului legislativ, aceste fiinţe nevinovate, unele iubite de părinţi, altele nu, sunt considerate "deşeuri biologice", ca atare, sunt incinerate împreună cu alte "deşeuri" ale blocului operator. Aşadar, trăim într-o societate în care demnitatea umană este condiţionată de o lege făcută de oameni, care întârzie să apară, cutremurător, în defavoarea lor. Cine dă oamenilor puterea de a decide dreptul la viaţă, la demnitate, al unui alt om? Cât de obiectivi putem fi în acest sens, atât timp cât nouă, celor vii, nu ni s-a refuzat dreptul de a ne naşte? Şi dacă ni s-ar fi refuzat?