•a fost clară întotdeauna, încă din timpurile biblice avortul fiind privit precum un act condamnabil moral, adică un act de distrugere a unei vieţi umane inocente. Pe când eutanasie este o omucidere, avându-se ca motiv scurtarea suferinţei bolnavului, avortul este o crimă prin luarea deliberată a unei vieţi umane nevinovate în interesul altei persoane decât victima Dovezi scripturistice:

•Psalmi i spun că viaţa în uter este creată de către Dumnezeu şi este cunoscută personal de către El:

•Ps. 138, 13-16: „Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele (…) nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi”.

•Isaia şi Ieremia au fost chemaţi de către Dumnezeu înainte de crearea lor în pântece şi au fost destinaţi să fie slujitori şi profeţi ai iudeilor şi păgânilor:

•Isaia 49, 1-5: „Domnul m-a chemat de la naşterea mea, din pântecele maicii mele mi-a pus mie nume (…) m-a zidit din pântecele maicii mele ca să-i slujesc Lui şi să întorc pe Iacob către El şi să strâng la un loc pe Israel”.

•Ieremia 1, 5: „Înainte de a fi zămislit în pântece, te-am cunoscut şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit şi te-am rânduit proroc pentru popoare”.

•Sf. Ap. Pave l ales din pântecele maicii sale

•Galateni 1, 15-16: „Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său să descopere pe Fiul Său întru mine…”.

•Concluzia acestor texte este că, începând de la concepţie, viaţa în uter înseamnă existenţă umană individuală, şi că ceea ce numim viaţă fetală este recunoscută de către Dumnezeu ca o viaţă umană deplin personală. Creată de Dumnezeu prin intermediul părinţilor, noua fiinţă umană reflectă chipul divin prin care este înzestrată cu calitatea morală şi spirituală de persoană.

Dezbaterea privind momentul în care fetus-ul poate fi considerat fiinţă personală este o dezbatere înşelătoare, care se fundamentează pe presupoziţia eronată potrivit căreia pentru determinarea calităţii de persoană trebuie să cadă de acord unii oameni care vor impune apoi regulile lor fetus-ului, indiferent că momentul acela este concepţia, implantarea, prima trăsătură, sau naşterea.

În concepţia ortodoxă calitatea de persoană este conferită de către Dumnezeu şi nu de dezvoltarea fiziologică, de analizele medicale, sau de convenţii sociale. „Cunoaşteţi că Domnul, El este Dumnezeul nostru, El ne-a făcut pe noi şi nu noi” (Ps. 99, 2).

S-a făcut mult caz că Noul Testament nu pomeneşte problema avortului, însă în Galateni 5, 20 termenul de farmakeia poate să facă aluzie şi la băuturi sau medicamente luate pentru a avorta, pe lângă sensul lui de farmece şi magie.

Vechiul Testament pare la prima vedere să nu dea o mare importanţă fetus-ului în textul următor:

Ieşire 21, 22-24: „De se vor bate doi oameni şi vor lovi o femeie însărcinată şi aceasta va lepăda copilul său fără altă vătămare, să se supună cel vinovat la despăgubire (…) iar de va fi şi altă vătămare, atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.

O altă interpretare ar fi că în primul caz de lovitură, este produsă o naştere prematură, fără vreo vătămare a copilului, iar în al doilea caz de lovire în care se produce o vătămare gravă a copilului sau moartea acestuia, păgubitorul este pedepsit potrivit legii talionului. – interpretare cam forţată În ambele cazuri pasajul se referă mai degrabă la statutul vieţii nenăscute, decât la avortul în sine.

Septuaginta modifică textul ebraic, deplasând accentul pe făt, făcând o distincţie între un copil format (exeikonismenon) şi unul neformat (me exeikonismenon). Dacă copilul a fost lepădat ca o consecinţă a unei lovituri, atunci el este neformat, cel vinovat plătind o despăgubire. Dacă copilul este format, făptaşul va răbda consecinţele legii talionului, inclusiv moartea.

Provocarea unei lepădări de sarcină înainte de termenul obişnuit se pedepsea cu moartea.

Nu vom găsi în nici o altă parte a Sfintei Scripturi o condamnare explicită a avortului.

Atunci când avocaţii pro-life spun că se fundamentează pe Sfânta Scriptură, ei se referă la concluzia ce se poate trage din întreaga Sf. Scriptură că Dumnezeu este Stăpânul absolut peste fiecare aspect al existenţei umane, de la concepţie la mormânt, şi pe valoarea de persoană dată de Dumnezeu omului.

Tradiţia patristică şi liturgică a Bisericii este ambiguă în opoziţia ei faţă de comiterea avortului.

Didahia (jum. sec. al II-lea): „să nu ucizi un copil prin nimicire (avort)” şi „să nu ucizi un copil nounăscut”.

Epistola lui Barnaba (încep. sec. II): „să nu ucizi un copil prin avort”, sugerând faptul că această formulare era un element fixat în primele cateheze creştine.

Apologetul Atenagora numeşte în lucrarea Rugăciune stăruitoare pentru creştini pe femeile care avortează criminale.

Tertulian în Despre suflet spune: „substanţa trupului şi a sufletului se formează în acelaşi timp” confirmând astfel însufleţirea imediată. Tot el numeşte avortul crimă, indiferent dacă fetus-ul este format sau neformat.

Sfântul Ipolit al Romei (încep. sec. III) în atacurile sale asupra laxităţii morale a episcopului Calist, condamna folosirea medicamentelor sterilizante şi a altor mijloace care ar putea provoca pierderea sarcinii.

Sfântul Vasile cel Mare (sec. IV) stabileşte că „cea care cu bună ştiinţă distruge fetusul, va fi pedepsită pentru crimă” adăugând că „la noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format şi neformat” (Epistola 188, can. 2).

Sfântul Ioan Gură de Aur consideră avortul ca o infracţiune mai mare decât crima, aruncând vina pentru păcat atât asupra femeii, cât şi asupra bărbatului. Tradiţia canonică a Bisericii privind condamnarea avortului

•Sinodul de la Elvira (305-306) hotărăşte excomunicarea femeii care şi-a avortat copilul, ea putând să se împărtăşească abia pe patul de moarte.

•Sinodul de la Ancira – la fel.

•Sinodul Trulan (Quinisext, 692) dă formula canonică definitivă de condamnare a avortului, can. 91 hotărând: „pe cele care dau doctorii provocatoare de avort şi pe cele care primesc otrăvuri pierzătoare de prunci la supunem pedepsei ucigaşului” adică cel puţin 10 ani de excomunicare.

•În legislaţia canonică a Bisericii, avortul premeditat este considerat un act de ucidere care aduce vina atât asupra femeii care a avortat, cât şi asupra persoanei care i-a furnizat acesteia mijloacele necesare pentru lepădarea sarcinii Tradiţia liturgică ne oferă cea mai clară mărturie cu privire la faptul că Biserica recunoaşte viaţa în uter ca fiind pe deplin umană şi personală. Sărbătorile Bisericii includ atât naşterea Sfintei Fecioare, a Sf. Ioan Botezătorul şi a Mântuitorului, cât şi zămislirea lor.

•Sf. Ev. Luca, în relatarea întâlnirii dintre Maria şi Elisabeta, arată prin săltarea în pântece a pruncului Elisabetei valoarea personală a fetusului, care este conştientă şi capabilă de sentimente şi de relaţii interumane.

Ortodoxia afirmă ca fundamentală convingerea că viaţa umană personală începe nu la implantare, însufleţire sau naştere, ci încă din momentul concepţiei, a procesului singamiei, afirmând crearea unei individualităţi unice genetic încă din procesul fertilizării.