"Unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta." (Matei 6, 21).

Unde e una, e si cealalta. Totusi, comoara este inainte. Comoara e Hristos. Cel ce vrea sa ajunga in posesia comorii, vinde tot. De ce vinde tot? Ce reprezinta pentru el comoara? Comoara aceasta cuprinde taina iubirii, care e insasi fiinta noastra.

Vorbind deci despre iubire si, intelegand-o ca folosire a comorii, trebuie subliniata necesitatea de a lua aminte ca aceasta iubire, fara de care noi nu suntem vii, sa devina efectiv in viata noastra. Se vorbeste de iubire, dar nu se pune accentul pe necesitatea de a-i cunoaste sensul, de-a o face lucratoare; altfel, degeaba o avem.

Cand vorbim de iubire provocam trezirea de fiecare clipa a inimii noastre la constiinta ca ea, inima noastra, este dumnezeiasca si, jca atare, trebuie sa-L lasam pe Dumnezeu sa traiasca in noi.

Sa luam aminte ca Mantuitorul considera dragostea o porunca a vietii. Daca am dat curs lucrarii lui Hristos din inima noastra si daca ne-am angajat sa colaboram cu El, pentru a-si putea trai in noi dragostea Tatalui, pe care o reprezinta, sa veghem asupra noastra. in rugaciunea de la Cina cea de Taina, Mantuitorul a spus: "Parinte, Te voi face cunoscut, ca pe singurul Dumnezeu adevarat; Tu esti dragostea din care se compune viata oamenilor si ei trebuie sa-si dea seama ca aceasta dragoste trebuie s-o aiba ca Tine. In acest scop, Eu voi fi in ei, ca dragostea sa devina activa, sa fie viata, eu adevarat, nu numai avand valoarea vietii. Te voi face cunoscut, Parinte, pentru ca oamenii sa cunoasca ce sunt ei: dragoste dumnezeiasca".

Tot vorbim despre dragoste si infrumusetam cuvantarile cu ea, ne presaram predicile cu cele mai frumoase vorbe despre iubire, insa dragostea trebuie sa fie traire autentica, bataie a inimii de fiece clipa.

S-a apropiat Postul, in care invatam sa iubim.

Postim, pentru a face scoala atentiei la inima noastra: sa ne dam bine seama cu ce si cum lucreaza ea, daca primim sau nu primim dragostea lui Dumnezeu. Sa ne fixam atentia asupra Mantuitorului, Care locuieste in noi si sa ii urmarim lucrarea de dragoste, careia sa ne asociem.

Sa facem scoala asocierii noastre la dragostea Lui, care lucreaza in propria noastra inima. Sa ne controlam daca suntem dragoste, sau nu. De aceea atentia noastra este atintita asupra lui Hristos, ca sa invatam sa ne asociem cu El in orice atitudine fata de viata.

Sa fim atenti la faptul ca Hristos din inima noastra e iubire si ne cheama la impreuna-lucrare cu El. Ne tot spovedim, ca sa ne impartasim si ne impartasim pentru a face cunostinta, mai de aproape, cu duhul iubirii, ca, intru acest Duh al iubirii sa ne putem asocia cu Mantuitorul, real, in activitatea noastra, dandu-ne seama unde si in ce gresim, mereu fiind constienti de lipsa noastra de dragoste.

Permanent ne caim, adica ne controlam, ne dumirim ca n-am avut dragoste, uitand ca Hristos isi desfasura in noi dragostea Sa; n-am fost colaboratori cu El si ne rusinam. Ne caim, pentru faptul ca Dumnezeu vede cum am uitat ca viata noastra e dragostea Lui. Traind, sa punem in valoare dragostea!

Trebuie trasa alarma, sa fim atenti si sa postim, pentru a pune dragostea in miscare. Postul atentioneaza ca viata consta din lucrarea lui Hristos in inima noastra. Lucrul acesta se uita. Postul, inteles cu adevarat, nu numai ca infranare de la mancare, este o impreuna traire cu Dumnezeu si atunci hotararea de a veni la Sfanta impartasanie trebuie sa se axeze pe aceasta tema: ma voi incadra in voia lui Dumnezeu fiind atent ca, de aici inainte, in tot ce fac sa lucrez cu o dragoste asemenea celei a lui Dumnezeu.

Se spune ca prin post "dobandim Raiul", iar aceasta e o afirmatie vaga. Ge este Raiul, ce anume a pierdut Adam pierzand Raiul? Adam a pierdut Raiul, prin abaterea atentiei sale de la Dumnezeu. Dumnezeu i-a pus in vedere: Fa asa, nu altfel! El n-a mai ascultat,. si-a permis iesirea din voia lui Dumnezeu, care ar fi trebuit sa fie legea vietii lui. in felul acesta a pierdut Raiul.

Mai departe, sa vedem care e voia lui Dumnezeu, ca sa o putem face. Am iesit din voia lui Dumnezeu, am pierdut Raiul. De ce? Pentru ca am iesit din dragostea Lui, din duhul daruirii noastre, intru dragoste, aproapelui. Porunca va dau voua, sa va iubiti! A iesi din voia lui Dumnezeu, inseamna a ne sustrage de la porunca dragostei.

Omul refuza lepadarea de propria-i voie - nu-mi vine sa ma nimicesc pentru altul, nu-mi convine parerea lui Dumnezeu, dupa care ar urma sa renunt la firea mea cazuta pe care o identific cu insasi persoana mea. Ca Petru, care i-a spus Mantuitorului: "Nu Te du, Doamne!". Raspunsul il cunoastem: "inapoia Mea, satano!".

Daca nu gandesti cele ale lui Dumnezeu, esti satana. Neacceptand duhul dragostei, duhul daruirii noastre aproapelui, ne sustragem poruncii lui Dumnezeu. Dumnezeu porunceste acest fapt, deoarece dragostea este necesara vietii. Daca porunceste, o face ca sa ne serveasca, nu ca sa ne aserveasca. El tine la propria noastra fericire. Ne porunceste sa fim fericiti, fiindca o vrea Tatal. Iesind de sub porunca Lui, ajungem la nefericita situatie de a nu cunoaste Raiul.

Mi s-a pus la inima tema acestei Duminici: "Unde e comoara ta, acolo e si inima ta". Prea putin s-a insistat asupra necesitatii de a se folosi postul ca mijloc al indreptarii atentiei spre faptul ca inima noastra trebuie sa fie Hristos traind in noi.

Sa folosim postul, cum l-a folosit Mantuitorul, pentru a invata sa iubim ca Dumnezeu, constienti ca noi cu El iubim, cand iubim. Nu putem iubi fara El. Asta inseamna a te impartasi cu El: ne insusim iubirea Lui, invatam sa iubim ca El, cu masurile Lui. El are masurile nemarginirii binelui. Numai cu masurile Lui putem trai adevarata viata, iar masurile Lui le invatam prin post, care ne antreneaza veghea si atentia la El.

In post inveti masura lui Hristos, Care face dumnezeieste tot binele. Invatam a asculta de El, nu de ceea ce ne vine noua a face. invatam sa ne incadram in ceea ce stim - prin credinta - ca il bucura pe Hristos, Care e inima noastra.

Degeaba vorbim despre post si dragoste, daca nu intelegem ca prin post invatam a pune in aplicare tocmai dragostea, care sa devina apoi legea vietii si a manifestarilor vointei noastre; asa departe sa mearga vointa noastra, pana unde o duce dragostea lui Dumnezeu.

Daca asa s-ar intelege intr-adevar totul, n-ar mai fi loc de intrebari ca acestea, adesea auzite: "Oare ma pot impartasi de Paste postind doar miercurea si vinerea, sau in prima si in ultima saptamana a postului?".

Foarte ciudat: postim prima si ultima saptamana, dar de mijlocul postului nu ne mai intereseaza? Avem o sarbatoare chiar in mijlocul lui, pentru a ne controla daca ne-am pus in toate zilele vointa la incercare, in duhul dragostei si, daca ni se pare ca am reusit, atunci nadajduim sa o putem face si mai departe.

Dupa sfarsitul postului riguros tinut, ne convingem ca suntem capabili sa postim tot anul ca si in Postul Mare, in sensul de a nu mai face nimic neimbibat de, neinnobilat, nealtoit pe dragostea lui Hristos.

Daca a fost frumos in post, aflandu-ne noi in dragostea lui Dumnezeu, atunci de ce sa nu ne simtim bine tot anul traind neintrerupt dragostea dumnezeiasca? Oare de ce am schimba noi starea aceasta a trairii cu Hristos, pe o alta viata sau alta fericire?! Oamenii vorbesc despre post, dar nu isi fac o problema din el, asa cum cere Biserica. Postul este un mijloc de a trai in voia lui Dumnezeu, respectiv in dragostea Lui.

Daca-i asa, nu mai comentam (fiindca e ceva ce nu mai comporta discutii), ci pur si simplu ne incadram. Ar putea sa fie si un altfel de bine decat acela sugerat de insusi Manatuitorul? Nu, desigur, si aici e caderea, cand omul spune: "poate fi bine si in afara dragostei lui Dumnezeu".

Neconstientizarea necesitatii de a face din post o reala problema de viata, datorita lipsei de cultura duhovniceasca, viata noastra e searbada, pe tot parcursul anului. Ne coplesesc atatea neajunsuri, tocmai fiindca pierdem sensul vietii, cel aratat de Mantuitorul Care, de fapt, ne si traieste viata, in noi insine.

De indata ce se termina Postul, in restul anului suntem total inconstienti. Nu stim ca Hristos ne duce viata mai departe? Aceasta e caderea: nesimtirea rusinoasa dusa pana la a uita ce e cu tine, cine esti. Oamenii cauta scuze si fac comentarii, cu totul in afara intelepciunii crestine. Parca ar cauta intunericul, nu lumina, si pentru aceasta vor auzi: "Duceti-va acolo unde este scrasnirea dintilor".

Scrasnirea dintilor e a celor ce mananca in gol, se hranesc cu golul. Pietrele de moara se macina pe sine, daca nu au grau. Hraniti-va cu Mine, cu dragostea Mea! Omul, cand va pricepe ca s-a hranit fara El, dintii pe care i-a folosit hranindu-se cu altceva decat cu voia lui Dumnezeu se vor roade in gol, se vor macina intre ei.

Daca nu stim unde duce postul, nu are sens sa postim si, in ultima instanta, nu are rost sa venim la Sfanta Liturghie. Dobandim Raiul numai iubind.

Repet si iarasi repet: Nu se spune suficient ca postul are legatura cu iubirea. Nu se pune problema iubirii suficient de adanc, la inceputul Postului, ca sa se stie clar faptul ca postul e o problema legata de iubire si ca fara iubire viata noastra nu e viata.

Scopul Liturghiei si al venirii noastre la Biserica e impartasania. Spovedania este angajare de a trai in Hristos, Cel cu Care vrem sa ne cuminecam. Esti hotarat ca, impartasit fiind, sa te conduci mai departe dupa Hristos si nu dupa voia ta (la Spovedanie promiti sa te lepezi de voia ta).

Impartasirea cu Sfintele Taine se face pentru a ajunge sa ne traim viata intru iubirea lui Hristos. Sa ne folosim de Liturghie si de impartasanie. Doar de ce slujim? Pentru ca vrem sa fim la dispozitia celor care sunt chemati sa fie, cu viata lor, in scoala dragostei lui Dumnezeu. Oamenii zic: "Ma duc la Biserica sa ma odihnesc; acasa am griji peste griji; acolo, nu ma mai gandesc la nimic". Numai ca e tocmai invers, fiindca atunci ar trebui omul sa invete a gandi cu adevarat.

Vorba lui Constantin Noica, in Eseuri de Duminica: "Unii folosesc Duminicile pentru a se pierde, nu pentru a se reface. Se pierd in risipirea lor, intru care se imprastie toata saptamana, muncind degeaba pentru alte lucruri decat pentru cel principal". Sau, in alt loc, spune tot Noica: "Nicicand nu se vorbeste mai mult despre oameni, ca atunci cand se vorbeste despre Dumnezeu". Nu despre Dumnezeu e vorba Duminica, ci despre oameni, carora li se atrage atentia ca trebuie sa fie ca Dumnezeu.

Dar si Noica, precum toti ceilalti, spune ca ar fi bine sa fie asa, insa asupra faptului ca trebuie sa fie neaparat asa nu insista. Interesele oamenilor nu se deslusesc, niciunde, mai bine decat in Biserica, atunci cand se vorbeste de Dumnezeu. Practic, insa, faptul nu se cunoaste. "Da, are dreptate, bine zice popa!" - si ramanem cu atat.

In perioada de inceput a vietii crestine, dandu-se deplina importanta Sfintei Impartasanii, se slujea Sfanta Liturghie seara. Primii crestini posteau toata ziua, iar seara se impartaseau. Asa intelegeau cei vechi nemancarea: toata ziua. Noi am infiintat acum un fel de post cu delicatese si cu multiple feluri, "mai bune decat cele de dulce". Oamenii pur si simplu se desfata in timpul postului.

Postul adevarat este nemancarea. Daca nu poti altfel, mananci, dar o faci atat cat sa te poti intretine, nu dupa pofta ta. Mai demult, cand faceam Sfanta Liturghie seara, posteam impreuna cu alti cativa credinciosi toata ziua, dupa care ne impartaseam la sfarsitul zilei. Acasa, seara, maneam un pic de compot de prune si o bucatica de paine. Tot Postul imi mergea foarte bine. Sambata si Duminica maneam normal (tot de post, bineinteles). In rest, prune si nimic altceva.

Avand insa in vedere ca veneau putini, am curmat randuiala aceea. Pentru a fi mai multi la Biserica, am facut Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, dimineata. Scopul este de a fi cat mai multi la Liturghie. Am revenit, deci, la randuiala pe care o avem astazi si, bineinteles, cei care iau parte la Liturghie, tocmai prin faptul ca se impartasesc dimineata, pot tine postul mai adevarat pana seara, pregatiti sufleteste, inca de dimineata, spre a nu dori altceva decat sa poata posti toata ziua.

Deci, efectele bune se obtin si in maniera aceasta. Dupa ce te-ai impartasit, altfel te incadrezi intr-o randuiala, de orice fel, cu totul altfel poti posti. Ne strunim vointa pentru a se lasa inlocuita de voia lui Dumnezeu.

Cum sa facem ca orice gand sau orice actiune sa fie sub semnul incredintarii ca El traieste in mine Mantuitorul zice: "Eu traiesc in voi. Nu Ma vedeti. Asa cum nu M-ati vazut cum am inviat din morti, tot asa nu Ma vedeti nici cum inviez in voi, dar sa nu va deruteze faptul ca nu Ma vedeti si nu simtiti nimic." Iata ce minuni rostea Mantuitorul asteptand sa fie inteles. Se asteapta de la oameni ceea ce ei nici nu au de gand sa asculte.

Zicea Sfantul Ioan Botezatorul: "Eu sunt glasul celui ce striga in pustie: Indreptati calea Domnului!". Ani la rand, asa am vorbit si eu, in pustiu, pentru ca asta-i mentalitatea: omul nu suporta sa faca asa cum stii tu, cel ce ai invatat de la Hristos ca e bine.

Care-i adevarul? Ce-i viata? "Eu sunt Adevarul!" Parinte, Mi-ai dat stapanire sa dau viata vesnica, de la Tine, la tot trupul si viata vesnica e sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis.

Adevarul este, deci, viata omului. Dar ce-i viata omului? Este sa Te cunoasca pe Tine, Parinte, singurul Dumnezeu adevarat si pe Mine ca pe Cel pe Care L-ai trimis sa spuna oamenilor ce-i viata. Daca vrem sa definim Ortodoxia, putem spune despre ea ca e viata, sensul vietii.

Mantuitorul precizeaza ca sensul vietii acesta este: sa-L cunosti pe Dumnezeu ca fiind autorul ei si, cunoscandu-L, sa-L descoperi ca fiind dragoste. Deci, Ortodoxia e dragoste, e "singurul Dumnezeu adevarat", singurul punct, unica tinta inspre care sa se indrepte atentia omului.

Singura tinta a mintii omenesti este sa cunoasca taina dragostei. Ortodoxia e duhul dragostei ca traire umana. E imbucurator ceea ce a inceput sa se afirme, actualmente, ca Ortodoxia nu e o religie, ci e adevarul in sine al vietii.

Si care e acest adevar? A avea atentia indreptata spre singurul Dumnezeu adevarat, a intelege viata ca atentie indreptata la Dumnezeu, cu scopul de a ne insusi dragostea Lui. Ortodoxia este omul iubitor sau omul care iubeste ca Dumnezeu, e intelepciunea iubirii lui Dumnezeu.

Ortodoxia este viata omului ca dragoste dumnezeiasca. Ortodoxia e adevarul vietii omenesti si viata inseamna dragoste in lucrare, in activul ei. Definitia sa - a Ortodoxiei - o gasim numai in declaratia Mantuitorului: "Mi-ai dat stapanire peste tot trupul, ca sa le dau viata vesnica si viata vesnica este a Te cunoaste pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis". "Singurul Dumnezeu adevarat".

La Cina cea de Taina ni se explica: "Eu ma duc la Tatal, dar voi trimite pe Duhul adevarului sa va aduca aminte de cuvintele Mele". Care cuvinte? Eu sunt viata voastra de la Tatal Meu adusa, si tot El adauga: Duhul acesta, al adevarului, va lamuri oamenii referitor la pacat, va descoperi ce e pacatul - va vadi lumea de pacat, dreptate si judecata.

Ne oprim la prima precizare, anume ca Duhul Sfant va lamuri adevarul. El va vadi lumea de pacat. Tot Mantuitorul zice, explicandu-Se (El totdeauna S-a explicat): Ce epacatul? Ca nu cred in Mine. Aceasta-i definitia pacatului: a nu crede cineva in Iisus Hristos, Care reprezinta viata noastra de la Dumnezeu, cu alte cuvinte dragostea lui Dumnezeu exprimata in viata noastra.

Adevarul este dragostea lui Dumnezeu, pe care Iisus Hristos a fost trimis sa o arate oamenilor si, daca oamenii nu o accepta, pacatuiesc. Neacceptarea adevarului vietii e pacat.

Pacatul e neacceptarea iubirii ca mod de viata. N-avem nimic mai important de facut decat sa fim atenti sa nu iesim din duhul dragostei lui Dumnezeu, in toate cele ale vietii. Aceasta e Ortodoxia: atentia de a nu iesi din punctul de vedere al lui Dumnezeu, in manifestarea vietii. E definitia data chiar de Mantuitorul.

De unde stim ca e foarte grav acest pacat, de a nu fi atent la dragoste ca mod de viata? Stim din dogma Judecatii infricosate (tema Duminicii trecute). De ce e infricosata Judecata? Acolo va fi dat la iveala pacatul omului, care consta in a nu fi tinut cont de dragostea lui Dumnezeu, in faptele savarsite, in a nu fi luat atitudine fata de aproapele, pretuindu-l ca Dumnezeu.

Cel ce nu pretuieste pe aproapele cu iubirea aratata de Hristos Care a pilduit-o prin propria viata - mai bine sa nu se fi nascut! Ceea ce n-ati facut aproapelui, Mie nu Mi-ati facut; avand o atitudine pe dos, invers de cum o cere dragostea, pe Mine M-ati contrazis.

Daca nu i-ati dat cinste aproapelui, pe Mine M-ati necinstit. Daca nu ati crezut in Mine si in dragostea cu care am spus sa, tratati pe aproapele, nu va cunosc! Asta-i gravitatea pacatului: ati nesocotit dragostea Mea, in felul de-a va. comporta fata de aproapele vostru.

Din declaratia Lui se vede ca pacatul acesta e asa de mare, incat cei care l-au savarsit vor fi aruncati in focul cel vesnic unde va fi scrasnirea dintilor, sfasietoarea parere de rau (prea tarzie) ca nu au trait viata in adevarul ei, in dragoste. Atat de grav e lucrul acesta, incat zice: Duceti-va in indepartarea absoluta, in focul gatit voua, celor care nu ati acceptat adevarul vietii ca dragoste.

Spre a fi traita, dragostea trebuie invatata si, pentru a o invata, facem exercitiul postirii, in care atentia noastra e antrenata continuu inspre dragostea lui Dumnezeu ca mod de viata umana.

Uite cum se leaga lucrurile, Duminica de Duminica, si atunci vom intelege cat de simplisti suntem, cand ne potrivim, poate, parerii unei femei care a intrebat azi: "Se poate posti, in posturile mari, doar miercurea si vinerea?". O intrebare semnificativa, intr-adevar, cine posteste, oare, tot postul, cu rigoarea prevazuta? Noi ne tocmim mereu: "oare n-am putea si asa, mai superficial?" Si se duce viata noastra, traind-o in compromisul acesta, in neatentie si ignoranta.

Oamenii minimalizeaza si dramuiesc postirea. "Oare chiar trebuie sa postesc, de vreme ce Mantuitorul a zis clar ca nu ceea ce intra in gura il spurca pe om?" Ei storc, risipesc intelesul si le ramane necunoscut duhul postului. Repet raspunsul pe care i l-am dat femeii cand m-a intrebat daca e de ajuns sa posteasca numai miercurea si vinerea: "Cata dragoste de Dumnezeu ai invatat tu sa ai, atata postesti". Iubiti-Ma pe Mine, fiindca atunci Tatal Meu va va iubi si va avea grija de voi. Daca va vede iubindu-Ma pe Mine asa cum El Ma iubeste, e gata sa va dea tot ce doriti pentru a trai: Cereti-i orice, fiindca Mie Tatal Meu imi spune sa va fac tot ce cereti. Dar pentru aceasta - spune Mantuitorul - sa Ma iubiti asa cum Tatal doreste sa iubiti, pentru ca tot asa sa va iubiti unii pe altii.

In post invatam sa iubim ca Dumnezeu. Din pacate, noi ne targuim cu postul, ceea ce arata ca n-am inteles nimic, desi suntem Ortodocsi. Credem in adevarul adevarat al dragostei, dar il punem in discutie cand e vorba sa-l traim, socotind ca se poate si fara a tine seama de deplinatatea lui.

La Spovedanie, ne intalnim cu consecintele acestei mentalitati gresite: omul se scuza ca nu a putut posti si, pe temeiul acestei declaratii - pe care eu trebuie sa o iau de buna -, ii dau dezlegarea de impartasanie. Daca o fac, pana unde, oare, gresesc? Sa-i spun: "Da, te inteleg, imi dau seama ca ai greutati care nu iti permit sa faci asemenea efort"?!

Intrebarea e daca aceste greutati sunt reale. Nu avem dovezi. Sa aprob superficialitatea cu care omul intelege necesitatea absoluta de a asculta de Dumnezeu? Sa ii aprob usuratatea, deci pacatul, scuzandu-l si facand din pacat aproape un bine, dandu-i dreptate: "Da, sigur, tie ti-e mai bine asa, in compromisul acesta"?

Suntem pusi intr-o mare dificultate. Se discuta problema canonului dat la Spovedanie, pentru ca omul sa inteleaga mai bine si sa se invredniceasca de Sfanta impartasanie. Asa se zice, ca nu-i bine sa-l lasi pe om liber, ci sa-i dai canoane pe care sa le respecte si abia apoi sa-l impartasesti.

Dar ce canoane sa dai omului care s-a invatat sa inteleaga, intr-un mod atat de superficial taina dragostei adevarate, taina ce impune sacrificiul, daruirea totala, cu riscul de-a te osteni in aceasta daruire, incredintat fiind ca ostenindu-te tu, iti da Dumnezeu inapoi cum da El, fara de masura?

Dar rasplata dumnezeiasca va avea numai cel ce va iubi dumnezeieste. De exemplu, cel ce face fapte bune, de ochii oamenilor, isi va lua aici plata. in ce consta plata? in satisfactia ca e socotit om sfant. Ce valoare are aceasta? Dumnezeu zice ca nu are nici o valoare.

Valoarea faptei tale va fi viata vesnica, dupa ce-ti vei dovedi credinta prin dragostea traita, nu inchipuita. Cei ce vor sa insele pe cineva, fie pe Dumnezeu, fie pe oameni, cu aparenta de sfinti, aceia raman cu aceasta iluzie drept rasplata, dar la ce le foloseste?