Hotărârile dogmatice privesc adevărurile tainice ale credinţei, ce sânt neschimbătoare şi obligatorii pentru toţi, afară de timp şi absolute. Dar oare în Biserică domeniul celor veşnice şi neschimbabile se limitează numai la dogme? Pe lângă dogme, mai avem şi hotărâri canonice ce legiuiesc rânduiala din afară şi alcătuirea Bisericii. Cum trebuie privite aceste hotărâri? Ţin ele oare de tărâmul vremelnicului şi, ca urmare, sânt schimbătoare sau, asemeni dogmelor, sânt cuprinse în tărâmul celor veşnice, ori cel puţin sânt legate de cele veşnice şi absolute din Biserică? Răspunzând întrebării, Protestantismul spune că hotărârile canonice sânt rodul lui jus humanum şi, prin urmare, pot fi modificate, fie separat, fie împreună.

Catolicismul deosebeşte între jus divinum şi jus humanum. Deciziile canonice întemeiate pe legea Dumnezeiască sânt neschimbabile şi absolute, şi nici o autoritate bisericească nu le poate anula. Dogmele se deosebesc de deciziile canonice doar prin conţinut. Deciziile pornite din jus humanum, care cuprinde şi jus ecclesiasticum, sânt supuse schimbării şi chiar abrogării de către autorităţile bisericeşti îndrituite. Astfel Protestantismul şi Catolicismul, fiecare în felul său, fac deosebire între neschimbător şi schimbător, între tărâmul celor veşnice şi tărâmul celor vremelnice în Biserică. Tărâmurile celor veşnice şi celor vremelnice corespund cu ale dumnezeiescului şi omenescului, jus divinum şi jus humanum. Cele două sfere sânt despărţite cu totul, ajungând să fie de sine stătătoare. Însă răspunsul dat nu este cel potrivit căci, deşi pune în lumină existenţa a două sfere în Biserică, nu statorniceşte nici un fel de împreună-lucrare ori atingere între ele.

Care este răspunsul Bisericii Ortodoxe? Lăsând de-o parte părerea primită mai nou, sub înrâurirea Catolicismului, după care deciziile canonice se împart în decizii întemeiate pe jus humanum şi jus divinum, existenţa lui jus humanum este necunoscută Ortodoxiei. În orice caz, ea nu era cunoscută nici Bisericii din vechime şi nici Bisericii Sinoadelor Ecumenice. Sinodul Trulan, înregistrând hotărârile obligatorii, adăuga: „Şi nimănui nu-i este iertat a schimba canoanele mai nainte arătate sau a le desfiinţa, sau a primi, afară de acestea, alte canoane” (Canonul 2).  Al Şaptelea Sinod Ecumenic proclama încă şi mai hotărât şi apăsat că „cu bucurie primim Dumnezeieştile canoane şi întărim aşezământul lor întreg şi nestrămutat, date fiind de trâmbiţele Duhului Sfânt, de prealăudaţii Apostoli, şi de către cele şase sfinte Soboare a toată lumea şi de către cele locale, adunate spre a da astfel de aşezăminte, şi de către sfinţii noştri Părinţi. Căci dânşii, fiind toţi luminaţi de unul şi acelaşi Duh Sfânt, au hotărât cele de folos”, deoarece „dacă prorocescul cuvânt ne porunceşte să păzim în veac mărturiile lui Dumnezeu (ta martyria tou Theou) şi să vieţuim întru ele, învederat este că ele rămân deapururea neclătite şi nemişcate” (Canonul 1).

Existenţa lui jus humanum era necunoscută şi sholiaştilor bizantini ai veacului al doisprezecelea. Cu toate acestea, în vremea Sinoadelor Ecumenice, ca şi mai înainte ori mai târziu, hotărârile canonice au fost anulate şi schimbate de către Biserică, în cea mai deplină formă a vieţuirii sale şi prin puterea ei cea mai înaltă, Sinoadele – ele însele schimbând hotărârile Sinoadelor de mai înainte. Sinodul Trulan, după ce proclamase neschimbabilitatea canoanelor, scrie în vestitul Canon al Doisprezecelea, ce introducea celibatul pentru episcopat: „Deoarece noi ne străduim mult ca totul să se facă spre folosul turmei de sub mâna noastră, am hotărât ca în viitor nicidecum să nu se mai întâmple una ca aceasta. Iară aceasta nu o zicem spre desfiinţarea sau răsturnarea celor apostoliceşte legiuite, ci pentru că purtăm grijă de mântuirea şi de propăşirea spre mai bine a norodului, şi ca stării ieraticeşti să nu i se facă vreo prihană.” 

Jus humanum nu există în Biserică; toate hotărârile sânt dumnezeieşte-însuflate („fiind cu toatele luminate de unul şi acelaşi Duh”) şi trebuie să rămână nepieritoare şi de neclătit. Înseamnă oare că Biserica Ortodoxă, tăgăduind jus humanum, în contrast cu Protestantismul, recunoaşte doar jus divinum? Atunci cum se poate susţine despre canoane că sânt nepieritoare şi de neclătit, când ele se preschimbă, chiar dacă schimbarea nu înseamnă totodată pervertirea ori anularea deciziilor anterioare? Întrebarea ţinteşte către un paradox aproape evident. În fapt, cum se pot înţelege cele săvârşite de Sinodul Trulan când schimbă Canonul Apostolic privitor la îngăduirea căsătoriei episcopatului, introducând celibatul, şi în acelaşi timp afirmă că hotărârea nu anulează ori denaturează canonul? Încercarea de-a înţelege afirmaţiile Sinodului Trulan trebuie să fie deopotrivă o încercare de-a limpezi învăţătura ortodoxă despre vremelnic şi veşnic în legislaţia canonică.