Să vânaţi câştigul privegherii! l.u cat trupui se osteneşte pentru Hristos, cu atât sufletul se bucură lângă Hristos.
Este bine ca metaniile mari obişnuite să se facă dimineaţa când omul se trezeşte, ca mecanismele duhovniceşti să se pună în mişcare, şi inima omului să pornească înainte să înceapă rugăciunea.
În funcţie de jertfa şi de rugăciunea pe care o face fiecare om pentru sine sau pentru semenul său va primi şi ajutorul dumnezeiesc de sus.
In vechime Părinţii noştri aveau duh luptător. Posteau şi preferau mâncărurile fierte, de aceea aveau şi sfinţenie şi sănătate trupească. Astăzi, când evităm nevoinţa şi fiertura, am devenit noi înşine „fierturi."
Unul îşi poartă cu el nesăbuinţa şi se întreabă când o să fie despovărat. Ea rămâne atâta timp cât îşi poartă continuu greutatea prisositoare, la care adaugă şi multă mâncare şi îşi vătăma serios sănătatea.
Cei care se bucură lumeşte nu simt adevărata viaţă, ci doar cei care vieţuiesc duhovniceşte şi se hrănesc doar pentru întreţinerea trupului.
Omul nevoitor priveşte trupul său scheletic ca pe prietenul sufletului său, care-1 ajută la sfinţire, în
timp ce trupul bine hrănit devine vrăjmaşul sufletului său.
Pâinea după postire este dulce, la fel şi somnul după priveghere. Şi după osteneală, chiar şi piatra aspră ne odihneşte mai bine decât tronul.
Omul care săvârşind binele îl face cunoscut şi se trufeşte, îl pierde, se oboseşte fără scop, şi primeşte pedeapsă.
Omul smerit, pentru că nu mai are voinţă proprie şi egoism, primeşte iluminarea dumnezeiască.
Şi, pentru că primeşte cu smerenie sfaturile, devine şi filozof.
Rugăciunea omului smerit adună norii şi aruncă ploaia în locul cu uscăciune. Să ne dorim ploaia pe care o va arunca Dumnezeu, ca să stingă focul duhovnicesc pe care diavolul 1-a adus în lume şi arde sufletele.
Iubire mai înaltă are omul care ridică cu smerenie greşeala semenului său decât cel care poartă prosteşte greutatea însoţitorului său.
Dumnezeu îl acoperă prin harul Său pe omul smerit şi înfrânat.
Nu trebuie să judecăm nici să osândim, ci să-1 privim pe semenul nostru cu compătimire, ca Dumnezeu să ne acopere şi pe noi.
Pe omul care-şi cere iertare când greşeşte, să-1 ierţi de fiecare dată, atunci când se apleacă cu bunătate, şi să-1 iubeşti.
Cel care-şi impune propria voinţă alungă voia lui Dumnezeu şi împiedică venirea harului dumnezeiesc. Şi, cu cât cineva evită mângâierea
omenească, cu atât îşi apropie mângâierea dumnezeiască.
Cu cât noi suntem creştini adevăraţi, cu atât Hristos îi înştiinţează pe semenii noştri, şi le înmoaie sufletele.
Omul este fie oglindă, fie capac de conservă.
Dacă razele soarelui nu cad peste el, nu străluceşte.
Cel mai bun parastas pentru cei de dinaintea noastră este sporirea noastră duhovnicească, căci ei suferă mult din pricina vieţii noastre urâte.
Să ne rugăm şi pentru cei adormiţi! Unii dintre ei, săracii, sunt condamnaţi, şi când împarte cineva pentru ei un suc, îi uşurează mult, răcorindu-i.
Nu vă necăjiţi pentru greşelile voastre moştenite, dar nici vă împăunaţi pentru virtuţile pe care le-aţi primit, pentru că ceea ce măsoară
Dumnezeu este lucrarea pe care a făcut-o fiecare asupra lui însuşi.
Dacă nu putem să luptăm, cel puţin s-o recunoaştem cu smerenie, şi să cerem mila lui Dumnezeu.
Să nu cerem în rugăciunea noastră de la Dumnezeu harisme, ci mereu pocăinţă. Doar de pocăinţă avem nevoie!
Cel care-şi pune încrederea în Dumnezeu, seamănă doxologie, şi primeşte bucurie dumnezeiască şi binecuvântare veşnică. Cel care seamănă nenorocire seceră durere şi adună în jitniţe nelinişte.
Încrederea în Dumnezeu, pentru ceea ce nu se realizează omeneşte, este ca p rugăciune tainică, continuă, cu urmări pozitive.
Ascultaţi ceea ce vă spun: clinicele de psihiatrie ar fi goale dacă creştinii s-ar mărturisi curat, sincer, cu smerenie, făcând ascultare de un duhovnic experimentat, care se poate să fie şi puţin aspru. Atunci nimeni n-ar avea angoasă, probleme şi mari ispite. Trebuie să ştiţi că toate pornesc de la egoism, neascultare şi gânduri rele. Ascultarea înseamnă viată, neascultarea moarte.
