Nadejda s-a născut la Moscova, în 1976. Specializarea ei primară este de învăţătoare, absolventă a Universităţii de Psihologie şi Educaţie din Moscova. În prezent, lucrează ca psiholog preşcolar. Este căsătorită, are doi copii, un băiat şi o fată, şi se preocupă de psihologia familiei, turism şi cultura arabă.

M-am născut la Moscova, acolo unde dintotdeauna a trăit mama mea, iar tatăl meu era libanez de origine. Când aveam vreo trei ani, fratele meu şi cu mine am fost trimişi în Liban, deoarece părinţii noştri erau studenţi şi îngrijirea noastră – căci eram mai mereu bolnavi – le depăşea puterile, pe când în Liban ne aşteptau fructe şi soare.

Am trăit împreună cu bunicii noştri. Bunica Asmat era o musulmană foarte devotată şi o soţie foarte ascultătoare. Se căsătorise cu bunicul nu din dragoste, ci din voia părinţilor ei şi a dat naştere la patru fiice şi un fiu. Obişnuia să se trezească dis-de-dimineaţă, să-i pregătească micul dejun soţului ei înainte ca acesta să plece la muncă, apoi făcea curăţenie în toată casa, 100 de metri pătraţi, centimetru cu centimetru. În acelaşi timp, izbutea să gătească oale uriaşe şi niciodată nu i se ardea mâncarea! Bunica se ruga de cinci ori pe zi, după ce-şi spăla mai înainte picioarele, faţa şi – într-un fel aparte – mâinile. Ştiam că nu trebuie s-o deranjez în acest timp, şi doar o urmăream cu privirea.

Când bunicul venea seara acasă, la vremea cinei, trebuia să fie hrănit bine şi să se odihnească. Alergam către el şi sărutam mâna care ne dădea pâine, mâna celui mai în vârstă bărbat al familiei. Îmi plăcea mult această ceremonie şi întotdeauna, chiar şi astăzi, îi sărut mâna tatălui meu şi o ating cu fruntea, ca semn de respect. Minunată e cinstirea înţelepţilor părinţi! Aşa şi noi vom putea fi cinstiţi în viitor pentru bătrâneţile şi înţelepciunea noastră. Copiii din astfel de familii nu-şi vor trimite niciodată părinţii bătrâni la azil, n-o să ţipe la ei sau, mai rău, să-i bată, nici n-o să-i arunce în stradă. Ba, atunci când soţul meu îmi da bani sau face ceva bun, îi sărut şi lui mâna. La început şi-o trăgea, dar i-am explicat că făceam gestul mai mult pentru mine, decât pentru el. Acum, când vreau să-i sărut mâna, mi-o sărută şi el în acelaşi timp.

Mama m-a dus să mă boteze la vârsta de şase ani. Îmi amintesc de bisericuţa din centrul Moscovei. Era foarte aglomerată, preotul citea o rugăciune şi am simţit pace în suflet. Mama ne-a cerut să nu-i spunem tatei unde fusesem şi am păstrat tăcerea. Apoi, pe când aveam doisprezece ani, mama m-a dus în taină la mănăstirea Novodevicii. Se ţinea slujbă când am intrat în biserică. Toate din jur erau atât de măreţe, luminoase şi plăcute, şi mi-am dat seama că mă simţeam foarte bine acolo şi n-aş mai plecat. Apoi Mama s-a întâlnit cu părintele Mihail, care a început să ne înveţe calea Adevărului. Am început să ne rugăm, să postim şi să mergem la slujbe. Cea mai anevoioasă parte era să ne ascundem crucile şi cugetele de tatăl nostru.

Când tata a aflat în cele din urmă totul, s-a mâniat groaznic pe mama şi i-a spus că el nu ne zisese nimic despre Islam ca să putem hotărî singuri când vom fi mari. Am încetat să ne mai ascundem credinţa şi am început să ne rugăm şi să mergem la biserică pe faţă. Atunci tata a început să citească din Coran cu glas tare şi să propovăduiască Islamul. Însă, cu timpul, a renunţat şi chiar venea cu noi la biserică din când în când. La 17 ani, am intrat la institutul teologic Bogoslovski. Tata îmi punea întrebări despre credinţa, învăţăturile şi dogmele ortodoxe, iar eu încercam să-i spun tot ce învăţasem şi înţelesesem. Cu cât învăţam mai multe, descopeream că toate din Ortodoxie aveau noimă şi un înţeles adânc. Fiecare rânduială, fiecare obicei din predania dreptslăvitoare nu s-a ivit de la sine, ci este într-o legătură nemijlocită cu esenţa credinţei. Se poate da un răspuns întemeiat la orice întrebare de genul „de ce faci cutare lucru?”.

Iar tata a fost purtat la Domnul ca Toma! Mai întâi, s-a petrecut o minune la mănăstirea Diveievski. Sora mea Daşa şi cu mine ne întorseserăm după Vecernie la arhondaric, unde ne aştepta tata, căci mama îl convinsese să vină cu noi. El începu să-şi râdă de noi şi zise că dacă toate astea ar fi adevărate, ar fi avut un vis care să-l încredinţeze! Dimineaţă, ne-am trezit la strigătele lui: „De ce n-aţi venit când v-am strigat?” I-am spus că nu auziserăm nimic. Atunci el ne-a spus că avusese un vis în care i s-a arătat Maica Domnului şi i-a trimis din cer o icoană; aceasta plutise încet către el, prin văzduh. Tata a ţipat, dar nimeni nu l-a auzit. Şi-a deschis ochii doar când acea icoană i-a atins fruntea. Mi-am dat seama de îndată că era vorba de mult-iubita icoană a Sfântului Serafim din Sarov, „Umilenie”, dar i-am spus tatei să caute în biserică icoana văzută. După Liturghie, l-am auzit pe tata strigând: „Iat-o! Maica Domnului, miluieşte-mă!” A îngenuncheat înaintea icoanei „Umilenie”, şi-a făcut semnul crucii şi s-a închinat! Apoi, la scurtă vreme, tatăl meu s-a botezat.

Îmi place cum le-a răspuns celor ce-l osândeau pentru aceasta: „Spuneţi-mi, cine e mai curat? Domnul, care s-a rugat şi a propovăduit, sau Mahomed, care a avut 14 neveste, iar cea mai tânără dintre ele avea 9 ani?” Rudele – credincioşi musulmani – au rămas mute!

O altă minune s-a petrecut la Ierusalim. În vara lui 1995, am mers în pelerinaj prin Turcia, Grecia, Egipt şi apoi la Ierusalim. A fost o călătorie de neuitat! Îmi amintesc cum ne-am dus împreună cu Tata şi cu o maică din mănăstirea Odessa la stâlpul unde a fost biciuit Hristos. Dacă îţi lipeşti urechea de acea coloană, poţi auzi desluşit sunetele de bice şi gemetele de durere. Tata şi cu mine le-am auzit, şi am rămas uimiţi, în vreme ce maicile nu puteau auzi nimic, şi se uitau la noi cu ochi mari. El le-a întrebat: „N-auziţi?!” Ele au clătinat din cap, au încercat să asculte în mai multe locuri, dar n-au putut auzi nimic! Aşa ne-a mai învrednicit Domnul de o minune!

În Liban am mătuşi, unchi şi veri pe care-i iubesc. Toţi sunt musulmani. După ce am trecut la Ortodoxie şi am învăţat temeiurile credinţei, nu m-am ascuns de ei. La început, au fost îngroziţi. Un tată musulman ar trebui întotdeauna să aibă copii musulmani şi o soţie musulmană, dar mama mea izbutise să-şi boteze copiii, ba chiar şi soţul! Rudele ne-au zis a fost pentru întâia dată în toată istoria Libanului când s-a întâmplat aşa ceva.

Cu vremea, rudele s-au lăsat păgubaşe şi au încercat să afle înţelesul şi tăria credinţei mele. Le-am vorbit în arabă, franceză şi engleză şi le-am explicat vederile mele. Am stăruit asupra faptului că, fiind rusoaică şi studiind istoria Rusiei, am putut vedea limpede că fără ajutorul Maicii Domnului, fără binecuvântarea lui Serghie din Radonej şi a altor sfinţi, n-am fi scăpat din năvălirile vrăjmaşilor care dintotdeauna au vrut să ne nimicească patria şi să o şteargă de pe faţa pământului. Acest argument a părut să-i convingă, aşa că m-au lăsat în pace; obişnuiau doar să-mi pună, în tăcere, crucea sub haine, dacă se întâmpla să stea pe deasupra. Ştiu doar că ne rugăm unii pentru alţii, chiar dacă în feluri diferite, cu multă dragoste.

Acum trei ani am mers în Liban şi m-am întâlnit cu surorile mele. Nu ne-am putut opri din plâns şi din vorbit. M-am bucurat când una din surorile mele mai mici, Rania, mi-a spus că acum, în Liban, creştinii pot învăţa în şcoli alături de musulmani, iar ea a mers acasă la un prieten creştin, unde a citit din Scriptură.

Odată, în timpul Săptămânii Luminate, am mers împreună cu tatăl meu la mănăstirea Saidet Al Nuria, de pe muntele Hamet. Tata a stat de vorbă cu un preot de acolo, şi m-a uimit explicaţia simplă pe care acesta a dat-o Treimii: „Uitaţi-vă la o lumânare. Are formă, dă lumină şi răspândeşte căldură. Trei întru Una!” Însă cel mai mult m-am minunat atunci când părintele ne-a invitat să mergem la un micuţ paraclis de pe pământurile mănăstirii, unde se afla coloana pe care a stat şi s-a rugat Sfântul Simeon Stâlpnicul. Am intrat în paraclis şi am cântat troparul Paştilor, iar el m-a rugat să-l mai cânt o dată, în rusă. Glasul meu a răsunat în tot paraclisul, şi-am înţeles că, încă o dată, ceva minunat se petrecuse!

Muntele acesta este vestit şi pentru faptul că aici se află o peşteră, în care Mitropolitul Ilie Karam s-a rugat pentru Rusia în vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Se ruga neîncetat de trei zile, când, dintr-odată, a adormit. În vis, a văzut-o pe Maica Domnului, care i-a spus că trebuie să vorbească cu Stalin şi să-i zică să elibereze preoţii din închisori, să deschidă bisericile, să pună să se slujească o Liturghie şi să facă o procesiune cu icoana Maicii Domnului din Kazan în jurul Moscovei – atunci, inamicul se va retrage. Despre aceasta s-a făcut şi un film documentar, „Auzit-am glas din Cer!”, iar părinţii mei au fost implicaţi activ în realizarea lui.

V-aş mai putea povesti multe lucruri interesante, dar, de data aceasta, voi zice doar: „Aşa se îngemănează în viaţa mea cele de neîngemănat!”